Psihicul are roluri considerabile în afecţiunile somatice,fie le determină apariţia (afecţiuni cortico viscerale) fie le modifică evoluţia, fie suferă el repercusiuni.
Boala reactiveaza intrebari de tip existential:Ce valoare am?Ce insemn eu pentru cei din jurul meu? Cum îmi va fi afectat viitorul? Precum si intrebari de genul:Cum voi putea gestiona ce mi se întâmplă? Cum voi face faţă acestei provocări survenite în viaţa mea?
Este esential ca aceste intrebari sa nu ramana fara raspuns, cum esential este ca pacientul sa nu se simta neinteles, neglijat, izolat, sa nu i se anuleze posibilitatea de a dialoga chiar daca, uneori datorita durerilor si dispozitiei depresive nu sunt tocmai cei mai comozi parteneri de dialog.

Este nevoie de multa caldura umana, rabdare si dorinta de a fi de ajutor atat din partea familiei cat si din partea echipei de ingrijire, medic si psihoterapeut.Pacientul are nevoie de toata sustinerea, are nevoie sa aiba toate aceste trei puncte de sprijin, astfel el va reusi sa-si dirijeze toate resursele spre vindecare, refacerea pacientului sa devina proiectul prioritar al întregii familii.
Când pacientul simte suportul echipei de îngrijire conjugat cu suportul emoţional al familiei primeşte şi speranţa. Va simţi că în lupta lui cu boala nu este singur.
Pentru mine ca psihoterapeut este important ca pacientul meu sa simta ca-i stau alaturi neconditionat, ca-i inteleg zbuciumul psihic cat si durerea fizica, ca eu insami imi pun toate resursele la bataie ca impreuna sa iesim invingatori.
Scopul principal al psihoterapiei este acela de a reduce sentimentul de neajutorare prin cultivarea unor abilităţi de control ale durerii şi prin promovarea unui program de activităţi.
Dezvoltarea sentimentului de autoeficienţă şi de competenţă devine un obiectiv terapeutic pentru a-l face sa aibă încredere că pe viitor va putea gestiona corespunzător şi zilele mai grele ce pot veni.